SFÂNTA MĂNĂSTIRE GĂVANU

Foto: Johnny Postolache - U.S.A.

Istoria Sfintei Mănăstiri Găvanu coboară în secolul al XVIII-lea, secolul luminilor, care influențează și zona creștinilor de la Curbura Carpaților, când, prin grija lui Dumnezeu și a credincioșilor săi, se construiește o salbă de lăcașuri sfinte, mai ales din lemn, așa cum sunt prezentate în opera "Spiritualitate și istorie la întorsura Carpaților" de dr. Antonie Plămădeală (Buzău, 1983, p. 243 - 256).

Pentru noi, credincioșii din Mânzălești, este o mândrie, mai ales că, documentar, comuna este consemnată într-o poruncă din 1522 februarie 3, a voievodului Țării Munteano-Românești, Radu de la Afumați care întărește lui Neagu de la Menedic în sus până la cheie, iar printr-un document din 7526, dat de același voievod, se face danie, peste fureștii toți, muntele Fureștilor, muntele Piciorul Capri, în părțile Buzăului, "Lui Vlad Vintilă - portar de Slatina și sorei lui Sora"..(Arhivele Statului - București - Secția Istorică Nr. 278).

Un document istoric datat din 14 octombrie 1620, consemnează faptul că 12 boieri, printre care Niacșu din Cîmpulungeani, Jacul din Pîclele și alții din Siniști, Blestemați, Băligoși, Fundeni, Colnici și Mănești, prin porunca domnului Radu Voievod, împart moșia Aldianilor, între Oprea Vătaf, Aldea și Raicu, stabilindu-se riguros hotare, ca...apa Slănicului, Malul lui Raicu, până în Râpa cu plopi, Pădurea Socetul, pe din jos până în apa Slănicului și din apa Slănicului, în jos, până dă în malul lui Raicu. (Arhivele Statului -București, manuscrise 172, fila 376).

La anul 7133 (1625), iunie 25, episcopul Efrem al Buzăului, întărește din nou hotarele moșiei Menedic, în temeiul vechilor hrisoave, pomenește printre vecini și semnatari pe un anume Manea cu toat(ă) ciata lu... nume care nu este exclus să fi fost al starostelui moșnenesc local și respectiv strămoș al satului și comunei Mănești de mai târziu (Arhivele statului -București, Colecția Episcopia Buzăului,Vol. XXXVII fila 3).

Peisajul plaiurilor de munte, depresiunile, pitorescul, adăpostul sigur al unei văi străjuite de munte, înălțimea falnică a copacilor, legendele locurilor pline de adevăr istoric, toate, ca și altele, reprezintă de fapt geneza noastră și a tot ce am construit.

Începutul Sfintei Mănăstiri Găvanu se duce, deci, la anul 1707, când, în punctul la Lăstuni, în FUNDUL GĂVANULUI, între cele două izvoare, se găsea un lăcas monahal, păstrându-se doar până în jurul anului 1910 O cruce și câțiva nuci îmbătrâniți.

Ctitorirea mănăstirii este moșnenească-țărănească. Temeiul și-l pune prin DANIA poienilor din Găvanu și a pădurilor din jurul ei a unui moșnean din linia lui Ignat Beșliu, din moșnenia Mânzălească-Beșliască și anume Moise Ignat Beșliu. Pe atunci episcop de Buzău era Damaschin, mare cărturar și animator al Tiparniței Episcopiei Buzăului (Pr. Sandu Tudor, Glasul Bisericii, Nr. 9.10.1968, p.1032).

Deoarece apele vijelioase și mari ce coborau din munte îi aduceau dese stricăciuni, a fost mutată în Poiana din Vale, la aproximativ 150 m, spre est față de actuala biserică, de fapt, a doua construcție a bisericii schitului.

Această bisericuță, de formă dreptunghiulară, a fost profanată și arsă de către turci în anul 1821. Astfel, boierii buzoieni, și în special cei de origine grecească, în timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu, și-au căutat loc de refugiu, la Găvanu, loc ascuns și greu accesibil, venind în sus, pe Valea Slănicului, Valea Jgheabului, prin strâmtoarea muntelui Cireșu și dorind a se stabili la schitul Găvanu.

Turcii, aflând despre fuga acestora, au trimis în urmărire un mic detașament al armatei, care pătrunde pe Valea Râmnicului, Poiana Mărului, Bisoca și prin satul Coita, ajung la curmătura Găvanului, ies înaintea boierilor în punctul Groapa Morii și-i jefuiesc, îi taie cu săbiile, apoi urcă spre biserica schitului din Poiana din Vale, o profanează, îi dau foc și arde din temelie. Sunt uciși paharnicul Costache Hrisoscoleu și alți șapte necunoscuți, cât și economul schitului împreună cu doi țigani.

În anul 1828 se construiește altă mănăstire aici în Poiană, spre vest de cea arsă, în loc luminat și de pomenire, ce se păstrează și azi. Și acesta, ca și celelalte, se construiesc din bârne de brad, cu plan treflat, cu absidele altarului în șapte laturi, cu patru turle egale pe axul longitudinal și două turle mici egale, pe absidele laterale, așa cum se văd și astăzi.

Pomelnicul din 1828 consemnează că și această, a treia biserică, este ctitoria moștenitorilor mânzălari și beșlii, ajutați și de alți credincioși de pe Valea Slănicului și a Văii Râmnicului.

HRAMUL de la început a fost al Adormirii Prea Sfintei Stăpâne de Dumnezeu Născătoarei și pururea Fecioarei Maria.

Pictorii bisericii de la 1828 au fost Nicolae Zograf și Ioan Andronicescu din Sibiciu, iar pictorii pronaosului (1855) au fost Gheorghe Vasilescu și Dumitrache Mentupciu care au mai zugrăvit și biserica din satul Cacaleți (județul Buzău). (Spiritualitate și Istorie, pag. 264).

Catapeteasma besericii, cu o sculptură bogată și cu mult aur este asemănătoare cu cea de la biserica Poiana Mărului (Bisoca - Jitia) și ar fi fost adusă de la Senti - Petersburg, dar nu avem încă dovezi edificatoare.

Întreaga pictură are o deosebită valoare artistică și menționăm că posedă și alte picturi și obiecte valoroase ca:

- Icoana Maicii Domnului din fața sfântului Altar;

- Icoana cu Vedenia părintelui Mitrofan, (ambele sunt opere ale pictorului D. Teodorescu, din 1861);

- două potire din argint masiv;

- Cărțile de slujbă bisericească din sec. XIV-XIX;

- Pomelnicile și manuscrisele existente.

De-a lungul vremurilor, așa cum spune cronicarul, și aici au avut loc transformările impuse de istorie ca "la vremuri noi, legi noi".
Menționăm că într-un inventar datând din anul 1863, anul întemeierii ar fi 1708 și nu 1707.

Existența vieții spirituale în comuna Mânzălești este legată de dezvoltarea, pe lângă biserică, a școlii, a învățării slovelor și în special a scrisului.

Iată că în anul 1793, mănăstirea Găvanu avea, deja, un copist propriu și anume Ieromonahul Vissarion.

Clopotnița are trei clopote: unul mare, din bronz, datat, așa cum se vede înscris pe el, anul 1792, și altele două, mai mici. Fiind spart, acesta a fost returnat în anul 1988, prin grija slujitorilor și a credincioșilor ei, la o turnătorie din Râmnicu-Sărat.

ALTE DOVEZI:

1. Pomelnicul începe în anii 1710 - 1717, când era arhiereu Icasaf.

2. Preotul Lică Beceanu (din Beceni), dăruiește schitului Găvanu partea sa de moșie în Poiana Vâlcului (sat în Mânzălești, menținut și acum), în suprafață de 13 stânjeni, stareț fiind, pe acea vreme, părintele Dionisie:

3. DONAȚII SE FAC DIN 1795 LA 1864, ASTFEL:

- Caloian Pleșian dăruiește schitului un vad de moară la Izvorul Sturzului (azi locul respectiv poartă numele La Talieni)

- În 1807 - de către bisoceni

- La 1818 - Popa Ena donează la Poiana Vîlcului

- La 1823, Mihai Zăgănescu donează o pădure în satul Cotești, județul Vrancea

- La 1823 - Căsian și Gherasim donează vie în Dealul Blidarilor

- La 1825 - Nedelcu Olteanu donează o livadă

- La 1829 - Panait Mânzală donează o grădină și partea sa din Vadul Morii

- La 1829 - Constanda lui Nedelcu donează pădurea din Valea Porcului (azi cătun în comuna Mânzălești)

- La 1830 - unchiașul Ion Buica, donează pământ în Zaplaz

- La 1838 - Bratosin Popa Toader, donează trupul moșiei sale din Lopătari.

Între anii 1916-1918, când Muntenia era ocupată de trupele germane, pe aici se făcea trecerea către Moldova liberă, edificatoare și convingătoare fiind fapta eroinei din satul Cireșu - Dobra Mânzală zis Jdreloaia, care conduce și scapă de sub urmărire, ofițerii Moloiu Nicolae și alții, prinși sub ocupație: se întoarce la Găvanu, este prinsă, legată în lanțuri, transportată la Buzău, apoi la Galați spre a fi condamnată la moarte pentru înaltă trădare. Frontul din Moldova se rupe, armata română învinge nemții, și la Galați, Dobra Mânzală, găsită de către foștii ofițeri conduși de ea prin cărările ascunse ale pădurii, este scoasă din urmărire prin Ordonanța de neurmărire nr. 16642 din 05. 10. 1919.
Schitul Găvanu a fost destinat călugărilor și era bine gospodărit și chibzuit, având clădiri proprii, așezate în jurul bisericii, păstrate până la desființarea sa în anul 1960 când, pe baza Decretului 410, Primăria Mânzălești preia următoarele bunuri:

- 540 metri liniari gard 0,50 ha, loc arabil, 6,00 ha fâneață, 3,50 ha pășune, 2,00 ha curți, din care lasă pentru biserică 0,18 ha.

AVERE IMOBILĂ:

- o clădire - 6 m x 30 m cu 14 încăperi, uzate 90 %

- o clădire - 14 m x 6,5 m cu 3 încăperi, uzate 80 %

- o clădire - 8 m x 8,5 m cu 8 încăperi, uzate 50 %

- o clădire 10 m x 8,5 m cu 6 încăperi, uzate 70 %

- beci cu chioșc - 5 m x 5 m

- grajd - 10 m x 5 m

- fânărie - 11 m x 7 m

(Conform Proces-verbal din 30.03.1961, găsit la Radu Andrei - fost primar)

Apoi, lăsate în părăsire și neîngrijire totală, vremea le-a uzat și au dispărut. A rămas doar așa zisa Casă Parohială, cu o prispă, o sală, două camere și un chiler.

Sfântul locaș, cu sprijinul Prea Sfințitului părinte episcop al Buzăului dr. Antim Angelescu și al contribuției modeste a localnicilor din Parohia Mânzălești, a preotului Mircea Stănescu, în anii 1967-1969, a fost reparat și readus la o stare mai bună.

Din anii 1960 și până acum (1993), s-a asigurat poza lăcașului printr-un enoriaș plătit din fondurile Episcopiei Buzău.

Începând din anul 1986, biserica Găvanu începe să fie refăcută, deoarece suferise de pe urma cutremurului din anul 1977, dar și a deteriorării în timp. Oamenii de credință (Pr. Sebastian Butu, călugărița Magnezia Horinceanu - venită de la Poiana Mărului - și alții), prin fonduri și contribuții materiale, prin muncă contributivă, refac fundația din ciment, înlocuiesc scândura exterioară, repară clopotnița și clopotele, refac turlele, acoperișul cu tablă, execută o împrejmuire cu gard din plasă de sârmă și țambre, construiesc un grajd cu fânar, dar și o casă nouă, cu mai multe camere, acoperită cu tablă ca și mănăstirea. Se refac ușile de la intrare, ferestrele, dându-i o arhitectură în stil local prin meșterul tâmplar Matei Nicolae din satul Buștea.

S-a curățat lacul din curte, s-a refăcut fântâna, s-a reconstruit beciul și acoperișul acestuia, în mijlocul curții, s-au mobilat camerele, totul reînviind parcă acest loc pitoresc și unic în țară.

În perioada 1986-1988, se fac donații de icoane pictate de către Ion Potlogeu, din Robești - Pîrscov ca: Nașterea Domnului Nostru Isus Hristos; Botezul Domnului Nostru Isus Hristos; Sfântul Ioan Botezătorul; Izvorul Tămăduirii; Învierea lui Isus Hristos și altele.

Dacă până în anul 1988 pătrunderea spre Găvanu era greoaie, din anul 1989, prin drumul forestier construit peste stâncile abrupte de către Întreprinderea Forestieră Nehoiu, de la Coita până în apropierea Mănăstirii cât și al sprijinului Schelei Petroliere Berca, se poate ajunge și cu mijloace auto, de orice fel, până în curtea Mănăstirii.

Toate eforturile depuse, conjugate fiind și cu îndrăzneală dar satisfacția împlinirii tuturor celor care au depus fonduri pentru a-l construi, conserva, păstra și dărui generațiilor viitoare ca pe o hrană a sufletului dar și ca pe un edificiu al patrimoniului cultural românesc.

Locul acesta a fost cunoscut și descris de către marii scriitori Alexandru Vlahuță și Alexandru I. Odobescu astfel:

"Mănăstirea este ascunsă într-o poieniță sub tăietura dreaptă, prăpăstioasă a muntelui Găvanu: o bisericuță de lemn în mijlocul curții, pe de lături cîteva chilii vechi, unele-n ruină; în fund un izvor, de la care pleacă în deal o cărăruie ce duce printre stânci la o cocioabă, adevărată vizuină, unde trăiește singur - de optzeci de ani singur în această pustietate, schimnicul Sefronie. Ne-a întrebat: Cine mai domnește pe țară și ce mai e pe lume. Acum un veac a fost cătană supt Ipsilant - Vodă pe vremea pasvangiilor". (Al.Vlahuță-România Pitorească, Editura Ion Creangă, 1972, pag. 182-183).

"Pe o frumoasă zi de vară, mă odihneam câteva ore la Schitul Găvanu - o minunată înfundătură călugărească din munți, câteva colibe și o bisericuță de bârne semănate printr-o pajiște smălțuită cu flori, pe care o încinge un semicerc de înalte stânci pestrițe, ce poartă numirea foarte nimerită de Curcubeta. De acolo plecai călare ca să merg în Bisoca...

... Aveam cu mine, drept călăuză de la Găvanul până acolo, un voinic bisocean, un fel de oacheș Apolon muntenesc, care le cunoștea ca în palmă toate cotiturile munților și se mai pricepea și la multe altele, căci era și vânător și cioban și cosaș și cântăreț la biserică, și cântăreț cu cavalul: -Doamne iartă, pare-mi-se că mai meșter era la fluier decât în strană, - ba încă știa să spună și basme de-ți era drag să-l asculți". (Al.Odobescu, Pseudo-Kynegeticos, Editura Eminescu, 1972, pag. 218).

Credem în păstrarea acestuia, în înviorarea vieții spirituale și materiale pe acest frumos "Picior de plai cu gură de rai" spre binele tuturor acelora ce sunt ai acestui neam și ai acestui pământ.