ISTORIE

Trecutul așezării este ilustrat de unele documente scrise, de vestigii arheologice, de legendele bătrânești transmise prin viu grai, de conținutul folclorului local, precum și de nota specifică a valorilor etnografice.

Pământul comunei a păstrat și a dat la iveală dovezi arheologice cu privire la existența pe aceste locuri a unei așezări daco - gete .
Păstrarea unor elemente de folclor literar sau muzical, a unor ritualuri păgâne, a măștilor, a caloienilor etc., denotă o cultură materială și spirituală fecundă încă din timpuri vechi, precreștine.

De asemenea, legendele locale, pe teme vitejești, menționează pe Negru-Vodă, pomenesc de luptele antitătare sau antiotomane, unele dintre acestea fiind întărite și de vestigii materiale.

Toate dovezile, directe sau indirecte, cu privire la istoricul comunei atestă în chip convergent, că populația actualei comune a format o puternică unitate biogeografică și economică, cu singura excepție că, din când în când, sub imperiul unor interese economice, ea s-a separat sub aspect administrativ în două unități distincte: Mânzălești și Mănești (Beșlii). Chiar separate vremelnic, aceste așezări și-au păstrat caracteristicile dominante comune, tipul gentilic vechi, caracterul moșnenesc secular, etc.

O interesantă legendă locală vine parcă să dea răspuns și explicație acestei situații sociodemografice, justificând și unitatea, dar și separarea relativă a celor două comunități umane susmenționate.

Se spune în legendă că a existat, cândva, de mult, un bătrân care a avut doi fii. Unul dintre ei s-ar fi chemat Manea și de la el s-ar trage numele de Mănești (fostă comună, azi satul Beșlii), în timp ce al doilea fiu al legendarului moș nu ne-a lăsat un nume, ci o poreclă, aceea de Mânzală.

Porecla aceasta, care justifică în mod lesne de înțeles numele comunei, ca și al puternicului său sat central, ar fi fost dată purtătorului ei în urma unei pățanii pe care acesta a avut-o din partea unei femei țesătoare din locul numit și azi "Groapa cu Argele" și care l-ar fi murdărit cu mânzală = mânjeală pentru faptul de a fi mers în plină zi, acolo, cu intenții nu prea lăudabile. Această mânzală era o compoziție formată din tărâțe de grâu și nalbă, ce servea la tratarea firelor de in și cânepă, pentru a le da finețe și rezistență.
Această întâmplare a dat naștere și unui cântec, care începea astfel:

"Măi voinice, voinicele,

Ce cați ziua prin argele ?"

De menționat că în comună se găsesc multe familii vechi cu numele de Mânzală, iar punctul Groapa cu Argele există și azi într-o frumoasă vâlcea, înconjurată de pădure, în raza satului Valea Cotoarei.

O altă legendă locală este semnificativă pentru vocația de bravi apărători ai gliei, pe care au avut-o strămoșii așezării. Se spune că șapte frați, servindu-se numai de simple ciomege de gârneață (stejar), au învins o temută ceată tătărească, iar pentru înalta vitejie dovedită, au fost înzestrați de însuși Negru-Vodă cu pământurile care, realmente, s-au numit în ultimele secole "moșnenia ciomegească", iar punctul topografic în care ar fi avut loc vitejeasca faptă se numește și azi Ciomagi.

Din punct de vedere arheologic, legenda are o serioasă acoperire, întrucât pe raza comunei s-au găsit până în prezent, numai în mod întâmplător, două vârfuri de săgeți de luptă de vechime apreciabilă. Unul dintre acestea, realizat din fier călit și bine finisat prin forjare, este considerat de specialiști ca provenind din secolul al XV-lea sau chiar mai de mult.

Vârf e săgeată găsit în punctul Podu' Mândrei, satul Beșlii, în anul 1966

În anul 1972, pe când se săpa cu buldozerul în malul din Ichimești, s-a descoperit un tezaur de monezi de până la 1848. O ulcică de lemn, plină cu monezi diferite: turcești, ungurești, poloneze, rusești, a fost lovită de sub streașina unei case, așezată pe buza stâncii și toată coasta s-a umplut de bani. S-au anunțat organele județene și, la sosirea profesorului Drămbocianu, s-au recuperat și depus la muzeul judetean Buzău, unde sunt expuse.

Cercetările noastre ne-au condus la concluzia că aici a locuit preotul bisericii din Ichimești (Mânzălești) și, la 1848, în timpul Revoluției a ascuns banii, fără știrea nimănui. El a murit, iar casa a rămas neclintită până în anul amintit. Interesantă este și descoperirea făcută pe Podul Beșliilor, unde, în anul 1972, în urma croirii drumului spre Valea Cotoarei, se descoperă vase de ceramică ce datează din feudalism .

Sub aspect documentar, cea mai veche mențiune despre un loc de pe raza comunei Mânzălești, o găsim într-o poruncă din 1522, februarie, 3, a voievodului "Țării Muntene-Românești", Radu de la Afumați, care "întărește lui Negru Braga, fraților și fiilor lui, stăpânire peste plaiul Peceneaga și de la Menedic în sus până la Cheie".

În denumirea Menedic pe care o menționează documentul, găsim toponimul de astăzi Meledic, frumos platou ce domină confluența Slănicului cu Jgheabul, aflându-se, totodată, la poalele muntelui Breazăul.

Printr-un alt document din 1526, dat de același voievod, "se face danie lui Vlad Vintilă - portar de Slatina și sorei lui, Sora..."peste Fureștii toți, muntele Fureștilor, muntele Piciorul Capri, în părțile Buzăului .

Și de această dată valoarea documentului rezidă în faptul că menționează muntele Fureștilor (azi Furu), aflat tot în raza comunei Mânzălești.
Vlad Vintilă, care după unele supoziții ar fi fost originar de pe valea Slănicului (Cărpiniștea), ajunge el însuși domn al Țării Românești, în anul 1532, iar în cursul scurtei sale domnii, de numai trei ani, întemeiază mănăstirea OT MENEDIC pe un loc ce azi se află în raza comunei Vintilă-Vodă și care, datorită ruinelor încă vizibile, poartă numele de "Zidu' ăl vechiu".

Toponimul Meledic însă nu s-a menținut în comuna Vintilă-Vodă, pentru locul unde a existat efectiv mănăstirea și cetatea lui Vlad Vintilă, ci pentru acel frumos platou mânzăleștean pe care s-a aflat moșia mănăstirii respective.

Un document istoric semnificativ pentru o serie de nume de locuri, ce se păstrează și astăzi pe raza comunei, este datat din 14 octombrie 1620 și se consemnează faptul că 12 boieri, printre care "NIACȘU din CÎMPULUNGIANI, JACUL din PÂCLENI și alții din SINEȘTI, BLESTEMAȚI, BĂLIGOȘI, FUNDENI, COLNICI și MĂNEȘTI", din porunca domnului Radu Voievod, împart moșia Aldenilor, între Oprea vătaf, Aldea și Baico. În document se stabilesc riguros hotare, multe dintre ele fiind repere actuale în raza comunei, ca: "... apa Slănicului, malu' lui Rai(co) până în râpa cu plopi și de acoalea coboară în jos în izvorul lu'... pe izvor în sus până în poiana Cătinei din jos și merge pe păcura ro...(pădu)rea cu Socetul pe dinjos până în podul lu' Marco și po... jos până în Izvorul Bisăucii și apucă izvorul în jos până în apa Slă(nicului) și din apa Slănicului în jos până dă în malul lu' Raicu". În istoria sa medievală, teritoriul actualei comune a fost constituit din mai multe moșnenii și anume:

a) Moșnenia Mânzălești - Mănești se află situată pe partea stângă a Slănicului, având formă de potcoavă cu capetele sprijinite pe cursul acestei ape. Moșnenia s-a mai numit și "mânzălească - beșliiască", deoarece unii dintre măneșteni au devenit, se pare, beșlii (slujbași în solda turcească).

La anul 7133 (1625), iunie 25, episcopul Efrem al Buzăului, când întărește din nou hotarele moșiei Menedic, în temeiul vechilor hrisoave, pomenește printre vecini și semnatari pe un anume "Manea cu toat(ă) ciata lui..." , nume care nu este exclus să fi fost al starostelui moșnenesc local și respectiv strămoș de sânge al satului Mănești de mai târziu.
La 7251 (1743), iunie 12, măneștenii pierd prin șugubină (deșugubină = omor comis pe moșie al cărui făptaș nu a fost identificat), 600 stânjeni din moșnenia lor și anume partea cuprinsă între pârâul Bisoca, râul Slănic, pârâul Iepii și Podu' lu' Marcu.

Fragment din actul de la 1743 în
care se menționează pricina de șugubină.

Împotriva măsurii, măneștenii s-au ridicat, considerând-o nedreaptă, iar documentele vremii amintesc, printre cei revoltați, pe un anume Dobre Mânzală .

Fragment din același document în care se menționează revolta lui Dobre Mânzală și a fraților săi.

La 1830, iulie 7, moșia este împărțită de către Dumitrache Buescu pe: Beșlii cu verii lor Apostarii, care primesc laolaltă 257 fălci și 31 prăjini și Mânzăleștenii, care împreună cu verii lor Stemătarii, Iacovarii etc. primesc tot 257 fălci și 31 prăjini.
Acest document atestă o dată în plus originea comună a moșneniei Mânzălești - Mănești (beșliești), precum și strânsa unitate economică a locuitorilor actualei comune.

b) Moșnenia Răghinești este înființată prin dania voievodului Vlad Vintilă făcută credincioșilor străjeri de la cetatea sa situată pe dealul Răghinești (azi, pe raza comunei Vintilă-Vodă). Moșnenii Răghinești păstrează moșnenia situată pe partea dreaptă a Slănicului, de la constituirea ei (sec.XVI), își întemeiază sat pe ea, dar o pierd la 1805, iunie 16, pentru că "o vând rău" medelnicerului Ioan Cârlova. Moșnenia, devenită astfel moșie trece apoi succesiv în stăpânirea lui Ianache Papazoglu, a Mariei Șutina, a grecului Nicolae Mavru etc., fiind răscumpărată în 1891 de către săteni.

c) Moșnenia Ciomăgească. Despre ea, legenda spune că a fost înființată prin dania lui Negru-Vodă către cei șapte feciori viteji ce au răpus cu ciomegele pe tătari în punctul numit și azi Ciomagu.
Teritoriul moșneniei avea formă de pară, întinzându-se de o parte și de alta a Slănicului, de la Umbrărelu la Dealu Cucului (satul Valea Cotoarei). Pe acest teritoriu se află și azi satele Valea Ursului și Satu-Vechi (Ciomagi).

d) Moșnenia Ichimești a existat în vecinătatea celei a ciomăgeștilor, pe teritoriul actualelor sate Mânzălești și Ghizdita. De la ea a rămas numele pe care îl poartă azi un cătun din satul Mânzălești.
Corespunzător condițiilor social-istorice ale feudalismului, pe teritoriul actualei comune Mânzălești au existat și moșii dintre care amintim, în primul rând, pe cea mai veche și anume moșia domnească OT MENEDIC, nume ce în grecește înseamnă "loc de popas", "de odihnă", moșie care a aparținut voievodului Vlad Vintilă încă înainte de a deveni el domn, de pe vremea când era portar de Slatina și de când i s-a făcut danie de către Radu Voievod (de la Afumați) în 1526 .

Pe locul fostei moșii domnești a dăinuit din vremuri vechi satul montan Buștea și s-au creat mai târziu așezări ale împroprietăriților de la 1864 (Bâscenii și Prutenii). Frumosul plai dintre apele Slănic și Jgheab poartă azi numele de Meledic, unde se află și cătunul cu același nume.

Platoul Meledic se impune oricărui vizitator prin frumusețile pe care le oferă ochiului. Întinderile verzi de fânețe, pâlcurile de pădure și mai ales lacurile de prăbușire au stârnit admirația scriitorului Al.Vlahuță, care a poposit aici în lunga sa călătorie documentară pentru scrierea cărții "România Pitorească", în care menționează printre altele:

"Suntem la Meledic, una din cele mai largi deschizături din Carpații Buzăului. Măgura pe care stăm - un vârf înalt de unde privim toată valea Meledicului și munții îndepărtați cari-o înconjoară - se cheamă Gruiul Haiducului. Un mândru castel se ridică pe marginea lacului, flori te împresoară, stelele tremură-n lac, lin clincătă pe vale apele Slănicului....

... Departe a rămas în urma noastră Valea Meledicului, cu băile ei, cu mândru-i castel și strălucitoarele-i lacuri, cu vechea mănăstire și posomorâtele ruine ale cetății lui Vintilă-Vodă de pe malul Slănicului..."

Moșia Ot Menedic a fost donată de către voievodul Vlad Vintilă mănăstirii cu același nume pe care el a înființat-o.
După moartea voievodului, apar disensiuni între urmași ai acestuia și mănăstire, disensiuni ce aveau ca obiect tocmai pământurile acestei moșii. De aceea, domnii ce s-au succedat mai târziu la tronul Țării Românești, cât și a divanelor de judecată au de soluționat dese litigii privind această moșie.

Hotarele moșiei mănăstirești sunt întărite, la 1579, de către Mihnea Voievod (Turcitul), mai apoi în 1643 de către Matei Basarab, care pune o comisie de 24 boieri să descopere hotarele adevărate ale moșiei, dând în pricină o hotărâre (favorabilă mănăstirii) care este consemnată în hrisov cu cerneală roșie de însuși marele cărturar valah, Udriștea Năsturel (foto 9).
Moșia a dăinuit până în 1864 când domnitorul Al. I. Cuza o secularizează și împroprietărește cu pământurile ei pe țăranii din satele aflate pe raza ei.

Fragment din documentul semnat de Matei Basarab la 10 aug. 1643, menționând hotarele

Moșia boierească, Poiana Vîlcului, a aparținut succesiv diferiților dregători ai Țării Românești ca: medelniceri, șătrari, vistiernici etc. Este desființată în 1864, prin împroprietărirea locuitorilor satului cu același nume.

e) Moșia Poiana Ascunsă era situată în partea de sud-vest a comunei și a dăinuit tot până la actul reformei rurale de la 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza.

f) Satele clăcașilor de pe moșia MELEDIC

Moșia Meledic avea, în vremea secularizării averilor mănăstirești, peste 1085 stânjeni (pogoane), pământ de munte, mai mult fânețe și păduri.

Pe terenul său se găseau 26 clăcași, crescători de vite, care trăiau din veniturile loturilor pe care munceau. Nu aveau locuințe permanente. Locuiau, cu întreaga familie, în bordeie, construite provizoriu în cuprinsul loturilor sau țarcurilor pe care activau. Prin împroprietarirea din 1864, au primit pământ pentru lucru în deplină proprietate, cum și locuri unde fiecare să-și construiască locuință permanentă.

Terenul acordat țăranilor a cuprins partea de sud-est a platoului Meledic, care coboară spre albia Slănicului, în forma unei terase numită de săteni poduri și pe care clăcașii veniți de pe moșie, au format cele două sate noi: Bâsceni și Grunj. Partea acordată clăcașilor, în total 178 pog. și 1168 stânjeni pătrați a rămas cu denumirea de "Terenul rural" sau "Pogoanele țăranilor". Partea rămasă moșie după împroprietărire, mult mai mare, a fost vândută de stat, prin licitație publică, cărturarului român Constantin Bozianu (1815-1882), fost decan și profesor al Facultății de Drept din București și om politic de seamă, cu vederi progresiste, adept al Unirii Principatelor și al reformelor democratice realizate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Scarlat Stravolca II, inginer hotarnic, autorul lucrării: "Carte de hotărnicie pentru Moșia Meledicului", București 1879, ne dă, la pag.10 a acestei lucrări, în expunerea "Despre terenul rural al locuitorilor foști clăcași pe Moșia Meledicului", informații despre felul cum s-a procedat la împroprietărirea acestora.

Constantin Bozianu cumpărase odată cu Moșia Meledic și proprietățile vecine, cunoscute în localitate sub numele de Buștea, Trestioara și Poiana Vâlcului. Acestea se întindeau spre nord-est, până la poalele munților împăduriți din apropiere și care, mai înainte, fuseseră în stăpânirea Șetrarului Iancu Caloian. Pentru clăcașii de pe moșiile Șetrarului Iancu Caloian, s-a păstrat un extras, eliberat în 1894, de Primăria comunei Mânzălești, județul Buzău, la cererea ad-torului Moșiei Meledic, după Tabela Litera A, în care se arată, pentru fiecare din aceste trei moșii, numărul, numele, categoriile clăcașilor împroprietăriți, cum și sumele cuvenite pentru despăgubirea proprietarilor. Aceste acte sunt mărturii prețioase, care arată cum s-au format, până în 1865, în partea de nord-vest a comunei Mânzălești, județul Buzău, satele clăcașilor eliberați de pe moșiile fostului domeniu feudal al Mănăstirii Vintilă-Vodă: Săreni (Poiana-Ascunsă), Bâsceni (Meledic), Grunj (Meledic), Buștea, Trestioara și Poiana Vâlcului.

În partea de sud-est a comunei s-au dezvoltat satele libere ale moșnenilor, mai mari și unele mult mai vechi, poate chiar anterioare întemeierii Țării Românești.

Clăcași existau, înainte de 1864, și pe moșiile moșnenilor.
Ca mărturie prezentăm Zapisul din 23 aprilie 1848, pe care Radu Ursache, moșnean din satul Răghinești îl înregistrează cu mențiunea:
"De arânda lui Dobre Clăcașu, 1848 aprilie 23".